Înălțarea Domnului

Înălțarea Domnului

Înălțarea Domnului[i]

 

         În ritul bizantin, perioada liturgică cuprinsă între Duminica Învierii și Duminica Cincizecimii, inclusiv săptămâna ce urmează acesteia, se numește Penticostar. Acest nume este un ecou al străvechiului obicei al Bisericii încă nedespărțite, prin care se celebra jertfa lui Cristos în timpul slujbelor celebrate „de Paști”. Ele începeau din Vinerea și Sâmbăta Săptămânii Mari, și continuau cu serbarea Învierii și alte cincizeci de zile, respectiv o sărbătoarea Cincizecimii. În primele secole această sărbătoare era una continuă fără a fi separată în comemorări de evenimente succesive; ea amintea unitar celebrarea Misterului Învierii – toate roadele minunate ale învingerii morții, ale înălțării la cer și ale coborârii Spiritului Sfânt.

  În cadrul Penticostarului

         Începând cu jumătatea secolului al IV-lea, sensibilitatea liturgică tinde să sublinieze valoarea specifică a fiecărui eveniment al istoriei mântuirii în parte. În acest context, în timpul acestor cincizeci de zile, evenimentele relatate de Noul Testament vor fi celebrate în ordinea lor cronologică. Avem astfel Duminica Învierii, cea a Tomii după opt zile, Înălțarea după patruzeci de zile, Rusaliile după cincizeci de zile. Celebrarea specială a Înălțării la patruzeci de zile se întâlnește deja în mod frecvent începând cu sfârșitul secolului al IV lea, în mod special în predicile antiohene ale Sfântului Ioan Gură de Aur[ii]. În ritul bizantin această celebrare începe în cea de a patruzecea zi după Paști și se prelungește timp de nouă zile până la înainteserbarea Rusaliilor – chiar dacă duminica intermediară este dedicată Părinților primelor Concilii ecumenice, pentru că era obiceiul ca la această dată să fie convocate conciliile provinciale[iii]. Amintirea vechiului obicei de a celebra Învierea timp de cincizeci de zile[iv] împreună cu Înălțarea și Coborârea Spiritului Sfânt, nu este o simplă manifestare de erudiție. Pe lângă faptul că explică motivul pentru care această perioadă liturgică ce urmează Duminicii Învierii se numește Penticostar sau Cincizecime, mai subliniază coeziunea internă a economiei divine și demonstrează faptul că Înălțarea și coborârea Spiritului Sfânt sunt rodul Învierii lui Cristos. Această viziune unitară elimină pericolul interpretării individualiste și aproape folcloristice și ne conduce spre o înțelegere mai profundă a valorii Înălțării lui Cristos în viața Bisericii. Această viziune integrată este prezentă în continuare în ambientul liturgic bizantin al Înălțării. Multe dintre tropare amintesc diferitele momente ale misterului mântuirii realizat de Cristos. Astfel la stihira idiomelă, un imn ce se întâlnește atât la vecernie cât și la laude, citim: „Născutu-Te-ai precum însuți ai voit; precum Însuți ai socotit; pătimit-ai cu trupul, Dumnezeul nostru; din morți ai înviat, călcând moartea; înălțatu-Te-ai în mărire, cel ce pe toate le plinești; și ne-ai trimis pe dumnezeiescul Spirit, ca să lăudăm și să mărim Dumnezeirea Ta.”

        Înălțarea, cunună a istoriei mântuirii

         În acest cadru general, Înălțarea devine punct culminant: „Doamne după ce ai plinit taina iconomiei, luând pe Discipolii Tăi în Muntele Măslinilor, Te-ai înălțat; și iată, tăria cerului ai străbătut”. Viața lui Cristos e o traiectorie: „Coborându-Te din cer la cele de pe pământ și împreună ridicând, ca un Dumnezeu, chipul lui Adam, care zăcea jos, în închisoarea iadului, l-ai ridicat la ceruri, Cristoase, cu înălțarea Ta, și împreună-șezător pe scaunul Părintelui Tău l-ai făcut”. Înălțarea lui Cristos reprezintă astfel sfârșitul operei Sale. Din iubire El s-a făcut trup. Prin înviere, El eliberează trupurile noastre din gheara morții, prin Înălțare ne îndumnezeiește, ducându-ne la cer pentru a împărtășii viața divină.

         Folosind o tipologie tradițională a Înălțării prezentă în psalmul 23[v], textul liturgic evidențiază acest aspect minunat al îndumnezeirii. Cristos, se înalță la cer cu trupul înviat. Cerurile reprezintă casa divinității care este păzită cu strictețe de cetele îngerești, singurele vrednice să slujească cu vrednicie și cu frica cuvenită, după cum se poate citi în rugăciunea Heruvicului din cadrul Sfintei Liturghii. La vederea omului-Isus care străbate cerurile, Puterile rămân perplexe și se întreabă: Cine este acesta? Și își răspund reciproc: Acesta este Cel tare și puternic, Cel nebiruit în războaie, Acesta este cu adevărat Împăratul măririi, care a străbătut cerurile. Această mărire este rezultatul luptei pe care El a dus-o împotriva dușmanilor omului și a morții, când a murit și a înviat cu putere. Găsim și alte imagini care exprimă conținutul cel mai profund al Înălțării la ceruri și al șederii de-a dreapta Tatălui: „În muntele cel sfânt – spune una dintre stihirile vecerniei – privind înălțarea Ta, Cristoase, Cel ce ești strălucirea Tatălui, lăudăm chipul feței Tale cel luminat”. Scrisoarea către Evrei și tradiția întreagă preferă să-L numească pe Fiul lui Dumnezeu Strălucirea măririi Tatălui, exprimând astfel natura divină, identică celei a Tatălui. Textul imnului nostru evidențiază participarea naturii sale umane la strălucirea specifică divinității, în forma luminoasă a chipului său. Îndumnezeirea naturii Sale umane, este exprimată în termeni apropiați de cei din contextul Schimbării la față, când chipul lui Isus strălucea ca soarele (cf. Mt 17,2).

      Înălțarea și întoarcerea lui Cristos la sfârșitul timpului

         Înălțarea Domnului este împlinirea misterului tăinuit generațiilor anterioare. Este culmea spre care tinde lucrarea pământească a lui Cristos, îndumnezeirea naturii umane asumată de Cuvântul lui Dumnezeu. În același timp, Înălțarea este punct de plecare pe drumul împlinirii totale. Isus i-a prevenit deja pe discipolii săi, după cum se poate citi în capitolul 14 al Evangheliei de la Ioan: „Încă pentru puțin timp sunt cu voi; voi mă veți căuta dar… unde merg eu voi nu puteți veni încă, veți veni mai târziu… dacă m-ați iubi, v-ați bucura că eu vă zic: mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât mine… mă voi întoarce și vă voi lua cu mine ca să fiți și voi unde sunt și eu”. Aceeași perspectivă e cântată și în unul dintre troparele canonului sărbătorii: „Cel ce iarăși va veni de acolo cu trupul, ca judecător al tuturor”, va realiza plinirea împărăției cerurilor. Mai înainte de sfârșit va fi un timp al creșterii Bisericii și al lumii. Acest timp de muncă prezintă diferite aspecte. Și mă gândesc, așa cum subliniază una dintre stihirile vecerniei: „Când te-au văzut Apostolii înălțându-Te pe nori, s-au umplut de întristare; și cu lacrimi plângeau”. Suntem în fața unei dureri normale și necesare, deja profetizată de Isus vorbind despre post: „Pot oare să postească invitații la nuntă atâta timp cât mirele este cu ei? Va veni însă vremea când mirele va fi luat de la ei; atunci, în zilele acelea vor posti” (Mt 9, 34-35). Text interesant și din punct de vedere liturgic pentru că explică motivul pentru care nu se postește în perioada ce urmează Învierii lui Cristos. Acesta se reia ca manifestare a durerii și tensiunii pe durata împlinirii timpurilor, când mirele lipsește.

     Înălțarea și misiunea Spiritului Sfânt

         Dezvoltarea Bisericii în perioada ce urmează Înălțării și pregătirea plinirii timpurilor nu e lucrarea omului ci a Spiritului Sfânt. Ridicat la ceruri, Cristos ni-l va trimite pe Spiritul Adevărului care purcede de la Tatăl și de la Fiul și ne va învăța tot ceea ce Cristos a spus apostolilor (cf. Io 14,26). Textele liturgice bizantine revin mereu asupra legăturii dintre intrarea lui Cristos în gloria divină și coborârea Spiritului Sfânt: „pentru a trimite pe Mângâietorul în lume, Cristos s-a suit la ceruri”. Întradevăr, darurile pe care El dorește să ni le facă nu sunt umane sau pământești ci dumnezeiești „din ceruri trimite darurile sale apostolilor”. Darul pe care El ni-l face este Spiritul Tatălui: „Înălțat la cer, ne trimite Spiritul Tatălui”, „un Mângâietor care împarte tronul cu Tatăl și primește mărirea Fiului”. Un tropar al laudei a noua din canon cântă în termeni lirici: „O daruri mai presus de înțelegere! O taină înfricoșătoare! Stăpânul universului, înălțat la cer ne trimite pe Spiritul cel Sfânt”. Darul Spiritului Sfânt este o realitate divină și aparține sferelor cerești. Cristos întrupat, în natura sa umană, nu îl primise încă într-o formă totală și completă. După moarte și Înviere, după ce a schimbat deci natura umană și după ce a învins moartea, se înalță la ceruri iar natura umană se preamărește de prezența Spiritului Sfânt, primind plinătatea bunătăților cerești și dumnezeiești. Unele tropare evidențiază lucrările Spiritului Sfânt care îl face pe Cristos prezent între noi. Textele liturgice repetă de mai multe ori că: „Cristos ne trimite Spiritul său pentru a nu fi singuri”. Trimiterea Spiritului „este o lucrare a puterii lui Cristos”. Care este scopul Spiritului? El este aducătorul păcii în lume care se realizează prin schimbarea inimilor. De aceea, coborârea Spiritului Sfânt este mai ales: „iluminarea sufletelor noastre” și „îndrumare și întărire” pe drumul ascultării cuvântului lui Cristos și pentru învrednicirea de a intra cu El în mărirea Tatălui.

 


[i]Din „Echi d´Oriente”, 2/1980, 13-15

[ii]Cf. de ex. în PG 50, 441, 456, 463.

[iii]Cum atestă canonul 5 al Conciliului Nicea I.

[iv]Despre evoluția Cincizecimii, cf. R. Cabie, la Pentecôte, Tournai 1965.

[v]Cf. J. Daniélou, Bibbia e Liturgia, Milano 1966, 408-428.